Squid Game Netflix. Nivelul primar de judecată: din sărăcie te scoate miracolul.
Primele episoade vin cu premiza asta: săracii sunt idiotizați de nevoia de câștig imediat și tembelizați de propriile erori. Ajung în situații imposibile. Disperarea le ia mințile. Nu găsesc soluții să se oprească din sarabanda asta de eșecuri și disperări. Se însingurează. Aici este clar: dacă singurul tău reper în viață este banul, intri într-un malaxor, într-un cerc vicios care te zdrobeste. Squid Game dă exemple de inși cu pumni grozavi, cu gura mare, animale care supraviețuiesc în junglă. Dar astfel de specimene sunt rare. Logic, pentru toți este disperarea și disperarea n-are altă salvare decât credința în miracol. Este primul nivel al filmului și primul reflex de formare a sensului în mintea oricărui spectator. Deci ce am înțeles noi din film? Ca niște cârnați ce suntem. Omul în junglă e animal. Banul te înrobește. Dacă rămânem la acest nivel filmul și mintea noastră rulează degeaba. Serialul este doar tortură capitalistă și-ți gândești viața captivă acestei dictaturi a banului. Păi așa este, dacă tu atâta poți gândi. Atâta are creierul tău încrustat în zona reflexele condiționate. Atâta gândești că astea sunt experiențele tale de viață.
Nivelul al doilea: observația și temporizarea. O fi dracu' chiar așa negru?
Din junglă, din tâmpizare, din disperare, o primă salvare există. Squid Game impune observația specializată. În frenezia banului și a morții care-i acoperă pe concurenți, unul dintre concurenți zice: stai, suntem închiși în JOC, în cuștile astea unde un bogătaș ne dă bani ca să se distreze, dar scrie în CONTRACTUL semnat că dacă votăm, există o șansă să ieșim de aici, să ne întoarcem la viețile noastre, să nu fim marionete. Este iată, primul moment în care din turmă se distinge o speranță. Realitatea din serial până acum este îngrozitoare, horror. Iată că avem o speranță. Lumea nu e mecanică, destinul nu este neîndurător. Nu miracolul ne salvează, ci noi. Avem resursele necesare. O observație, repet, un om, schimbă zarurile sorții mecanice. Mulțimea din Squid game aleargă după această soluție. Da, nu cu mult entuziasm. Dar se votează stoparea jocului. Oprirea măcelului. Da, de aici învățăm că există liberul arbitru, că există opțiuni, indiferent de ce face turma, ce face desnădejdea, ce face banul din tine. Un pic de gândire, bă, prostule! Dictatura banului n-are ce face dacă-ți pui capul la contribuție.
Nivelul al treilea: rezistența sinelui.
Cea mai nasoală treabă din lume. Jucătorii sunt trimiși înapoi acasă, la situațiile lor imposibile. Dar nu mai mor ca niște cârnați. Acum știu ce-i așteaptă. Au de făcut alegeri simple. Libertatea și a uita de "joc". Deznădejdea și "miracolul" de acasă, moartea sau banii nenumărați, acolo în joc. Squid Game merge mai departe. Temporizarea, conștientizarea pericolelor jocului înseamnă, de fapt, o șansă. Turma dată în mintea copiilor se împarte. O parte dintre jucători nu se mai întorc la joc. Aleg să-și trăiască viața cum e. Fără miracole. Fără riscuri demente. Da, da, se întorc mulți la jocurile copiilor dar cu altă minte. Veți spune: la ce folosește? Păi, cârnatule, nimeni nu se schimbă deodată. Nu, nu! Schimbarea nu există. Există conștiință, atâta cât este. Există conștiință atâta cât o exersezi.
Nivelul al patrulea: Turma înjumătățită se-ntoarce la joc.
Squid Game Netflix. Dacă mănânci cârnați rămâi un cârnat sau despre exercițiul gândirii critice - HotNews
Read More
No comments:
Post a Comment